Povestea celor 10.000 de dozatoare TEC: „A fost ceva unic în lume“




„Adevărul“ continuă campania „25 de ani de capitalism“ cu povestea unor simboluri ale anilor ’90. Astăzi, despre dozatorul TEC. Marius Iliev, omul care a dezvoltat afacerea dozatoarelor, este şi acum consternat de succesul pe care l-a avut. „Obiceiul de a umple sticla la dozator a apărut în România. Modelul a fost încercat şi în alte ţări, dar n-a mers“.

În urmă cu 25 de ani, România era mai mult decât o ţară însetată de libertate. 23 de milioane de oameni voiau să recupereze peste noapte toate privaţiunile pe care le înduraseră sub dictatură. Pe această sete de consum s-au clădit afaceri cu profituri uriaşe.

Pe piaţa răcoritoarelor, cererea era atât de mare încât americanii de la Coca-Cola (veniţi în România în 1991) au avut nevoie de patru ani pentru a ajunge cu producţia la nivelul solicitărilor din piaţă.

Oamenii voiau să bea mult, să se răcorească. În acest interval, şi-a trăit apogeul una dintre marile afaceri ale primilor ani de capitalism: sucul la dozator. Automatele firmei TEC împânziseră toată ţara, ademenindu-i pe însetaţi cu arome care de care mai atrăgătoare: kiwi, mango, mandarine, caise, ananas, papaya. Românii voiau să le încerce pe toate. Turnau pe gât şi-apoi mai cărau şi acasă cu bidoanele.

Nimeni n-a ţinut evidenţa cantităţilor industriale de sirop amestecat cu sifon care s-au băut în acei ani. Ce ştim este că în conturile câtorva oameni s-au adunat nişte milioane de dolari de pe urma acestei isterii.

Unul dintre aceşti oameni a fost Marius Iliev, român fugit peste hotare în 1985 şi ajuns în Statele Unite. Pe tărâm american, Iliev şi-a înfiinţat firma „TEC European Connection“, despre care spune că se ocupa cu transporturi cargo, ajutându-i pe românii din SUA să le trimită pachete rudelor din ţară. Imediat după Revoluţie, Marius Iliev se întoarce în România şi se apucă de afaceri: „Când m-am întors în ţară, toată lumea credea despre toată lumea că sunt securişti.

Şi în America era la fel, în interiorul comunităţii româneşti. Dacă reuşeai puţin într-o afacere, erai catalogat ca securist, că n-aveai cum să reuşeşti dacă nu erai“. Marius Iliev a reuşit şi în America, şi în România. Iată cum a făcut:

646x404

Marius Iliev a intuit, în 1990, că pe piaţa băuturilor răcoritoare e o pâine de mâncat

„Adevărul“: V-aţi întors în ţară imediat după Revoluţie. Cum aţi regăsit România?
Marius Iliev: Îmi amintesc că prima impresie a fost de ceva foarte cenuşiu, întunecat, o atmosferă care te ducea spre depresie. Când plecasem din România, în 1985, şi ajunsesem la Istanbul, am fost uimit de lumini. Şi când m-am întors în ţară era aceeaşi lipsă de lumină, chiar şi în timpul zilei.

Totul era prăfuit, murdar. Iar în momentul în care încercai să porneşti un business te loveai de tot felul de birocraţii. După scurt timp, mi-am dat seama că poate fi o oportunitate dacă reuşesc să mă descurc în mediul ăsta şi că o pot face mai bine decât un străin care nu cunoaşte limba, cultura locală, obiceiurile.

Şi aţi înfiinţat o firmă.
Da, de fapt o filială a companiei pe care o aveam în America şi care se numea „TEC European Connection“. În Statele Unite eram doi asociaţi, eu şi cu fosta mea soţie, iar în România ne-am mai asociat cu Lucian Dumitru, cu care eram prieten dinaintea plecării din ţară, şi am înfiinţat toţi trei această firmă. La început, ne ocupam de zona de transporturi, făcusem chiar şi un joint-venture cu Poşta Română…

Cum aţi ajuns de la transporturi de marfă la răcoritoare?
Primeam solicitări să găsim surse pentru anumite mărfuri, lucru care ne-a făcut să ne implicăm în tot felul de tranzacţii. Din această activitate s-a desprins şi o zonă de ingrediente pentru industria alimentară şi în special pentru industria băuturilor răcoritoare.

La un moment dat, nu mai puteam face faţă şi a trebuit să decidem cu ce ne ocupăm mai departe, deşi toate domeniile în care intrasem erau de succes, de la import de produse alimentare la import de bijuterii şi transporturi.

Practic, dacă aveai câteva contacte în Occident puteai să dezvolţi cam orice afacere în acea perioadă?
Da, faptul că anterior avusesem acel business în America m-a ajutat foarte mult. Mergeam la târgurile de profil, la Dusseldorf, la Paris, la Chicago, şi acolo ne întâlneam cu reprezentanţii diferitelor firme. Am hotărât să ne axăm pe ingrediente pentru industria de răcoritoare şi am luat legătura cu reprezentanţe ale unor companii importante din Occident, cele mai mari firme de arome alimentare.

Ne-am asigurat distribuţia exclusivă pentru produsele firmei Cornelius, care producea dozatoare. La vremea respectivă, în România existau pe zona răcoritoarelor doar fostele fabrici din perioada comunistă, cu o tehnologie foarte învechită.

Piaţa avea un potenţial uriaş…
Da, businessul ăsta de băuturi răcoritoare a evoluat foarte puternic la început. Vreo trei ani de zile am avut un succes fulminant, între timp am construit o fabrică de arome alimentare la Săftica, ne-am dus şi în zona aditivilor alimentari.

Ce însemna, propriu-zis, afacerea cu băuturi răcoritoare?
Noi vindeam dozatoarele unor firme sau persoane private şi le puneam la dispoziţie tot know-how-ul cu privire la producerea băuturilor răcoritoare. Erau cofetării, restaurante, chioşcuri şi aşa mai departe. De asemenea, vindeam şi ingrediente către fabricile de îmbuteliere. Astea erau cele două direcţii.

În mentalul colectiv TEC a rămas ca reţeaua de dozatoare care împânzise ţara.
Da, noi le puneam tot la dispoziţie comercianţilor: dozatoare, ingrediente, tot. Şi din asta câştigam, nu mai percepeam altceva de la comerciant, el trebuia doar să cumpere de la noi dozatorul şi ingredientele şi apoi păstra întregul profit.

Sucurile la dozator au avut un succes uriaş în primii ani după Revoluţie. A existat vreun secret al acestei afaceri sau a fost pur şi simplu apetitul de nestăvilit al românilor?
Sistemul ăsta de vânzare a băuturilor prin dozator n-a fost, bineînţeles, invenţia noastră. Era practicat afară, dar modul în care s-a implementat acest sistem în România, faptul că oamenii veneau şi cumpărau cu sticlele… Acest obicei, de a veni cu sticla de acasă să o umpli la cofetărie, a apărut la noi.

A fost ceva unic în lume.




Modelul a fost încercat şi în alte ţări, dar n-a mers. Noi, în anii aceia, am fost cel mai mare distribuitor la nivel mondial al firmei Cornelius, care era producător de dozatoare. Vindeam mii de dozatoare pe an!

Când au venit în România reprezentanţii acestei firme, au fost fascinaţi de modelul de business de la noi şi se gândeau cum să facă să îl implementeze şi în alte părţi. Africa, Rusia…

Continuarea pe adevarul.ro


Was This Post Helpful:

0 votes, 0 avg. rating

Share:

admin

Leave a Comment